RECUPERAREA ACTIVA A PACIENTULUI

• Recuperarea activa a pacientului Reabilitarea medicală cuprinde mijloacele complementare de refacere după o boală. Reabilitarea pacienților începe odată cu asistența medicală curativă, iar pentru pacienții aflați în terapie intensivă această reabilitare începe chiar de la începutul perioadei de internare datorită posibilităților crescute de apariție a complicațiilor funcționale pe toate aparatele și sistemele generatoare de dizabilități. 

• Reabilitarea medicală este un proces continuu ce necesită abordarea multidisciplinară coordonată de către medicul de reabilitare, din această echipă făcând parte: fizioterapeutul, asistentul medical, terapeutul ocupațional, ortezistul, logopedul, psihologul. 

• Reabilitarea precoce are rolul de a scădea perioada de spitalizare, de a scădea costurile spitalizării și de a diminua nivelul resurselor medicale implicate. 

• Rolul recuperării medicale este acela de a preveni agravarea deteriorării fizice și cognitive, de a ameliora funcții și de a preveni complicații ca: escarele, boala tromboembolitică, complicații respiratorii, impotența funcțională datorată mobilizării prelungite - modificări posturale, contracturi, spasticitate, leziuni nervi periferici, atrofii musculare, osificări heterotopice. 

• Programul de recuperare este constituit din totalitatea procedeelor care ajuta la recuperarea fizica si psihica a pacientilor care au suferit de diferite afectiuni. Reabilitarea trebuie instituita cat mai curand posibil, pentru a asigura desfasurarea unei vieti normale. 

• Metodele de reabilitare difera de la o persoana la alta, insa au aceelasi scop si anume: dobandirea unui status functional care sa ofere independenta si ajutor minim din partea celorlalte persoane acomodarea fizica si psihica a persoanei cu schimbarile determinate de boala integrarea corespunzatoare in familie si comunitate. Functiile motorii (folosirea membrelor, mersul) se recupereaza dupa un interval relativ scurt de timp de aceea este foarte important ca reabilitarea si recuperarea fizica sa se inceapa cat mai curand posibil. Pacientul este incurajat sa se ridice din pat si sa incerce sa faca cativa pasi. In unele cazuri acest proces poate sa dureze pana ce pacientul isi reface forta musculara si invata sa paseasca din nou (invata sa mearga a doua oara). 

• Recuperarea initiala variaza de la un pacient la altul, in functie de mai multi factori, precum: afectiunea de care a suferit, varsta pacientului si bolile asociate. De asemenea, recuperarea necesita multa rabdare si sprijin din partea personalului sanitar precum si a familiei si prientenilor. Reabilitarea initiala continua si dupa externarea sau transferul pacientului intr-o alta sectie medicala (de recuperare medicala). 

• Program de reabilitare include: 

- o serie de exercitii fizice; 

- tratament medicamentos (daca este necesar); 

- consiliere psihologica;

- incurajarea activitatilor sociale (plimbarile, cititul, privitul televizorului, etc); 

- participarea in diferite programe educationale; 

- stil de viata sanatos; 

- incurajarea unor activitati care ii pot oferii independenta necesara desfasurarii unei vieti normale. 

• Reabilitarea este un proces indelungat care poate sa devina frustrant si care poate sa declanseze episoade recurente de depresie. In acest caz se recomanda consilierea psihologica si tratamentul medicamentos de specialitate. Tulburarile de limbaj si comunicare pot incetini recuperarea pacientului, astfel ca reintegrarea sociala poate fi de asemenea mai grea. Este bine ca pacientul sa discute cu familia despre frustarile pe care le are, pentru a trece mai usor peste acestea. 

• Obiectivele reabilitării pacientului critic sunt: 

  • • 1. ameliorarea ventilației prin: eliminarea secrețiilor, creșterea complianței pulmonare, eficientizarea tusei; 

      2. ameliorarea funcționalității musculo-scheletale prin: creșterea mobilității articulare, creșterea forței musculare și anduranței, prevenirea contracturilor și posturilor vicioase; 

      3. ameliorarea funcției sistemului circulator prin: prevenirea trombozei venoase profunde, prevenirea edemelor și prevenirea escarelor; 

      4. menținerea sistemului nervos central și a statusului cognitiv în limite funcționale. Pentru sistemul respirator se au în vedere următoarele aspecte: o cu 20 de minute înainte de începerea ședinței de terapie fizică se administrează un bronhodilatator la pacienții cu bronhospasm; 

      5. stimularea traheală; 

      6. tehnici neurofiziologice de facilitarea a respirației: contracția abdomenului, presiune vertebrală toracică, stretching intercostal, manevre de tuse controlată asistată manual sau mecanic, prelungirea expirului la pacienții cu BPOC; 

      7. pentru pacienții cu disfuncție respiratorie restrictivă se are în vedere menținerea complianței pulmonare și a mobilității peretelui toracic prin: spirometrie stimulativă, stretching manual al peretelui toracic, asistarea mușchilor inspiratori, tuse asistată manual, ventilație nocturnă non-invazivă. 

    • Pentru sistemul musculoscheletal se au în vedere: 

      1. prevenirea contracturilor și pozițiilor vicioase prin: mișcări pasive, active și asistate, stretching prelungit, mijloace de posturare (orteze, atele, perne, suluri), terapia farmacologică a spasticității, agenți fizicali; 

      2. creșterea forței musculare prin: electrostimulare și exerciții de anduranță. Generic vorbind, kinetoterapia este forma de terapie care are la bază mișcarea efectuată prin programe de recuperare medicală bine structurate ce au ca scop refacerea unor funcții diminuate. 

    • Scopul programului de kinetoterapie este de a crește capacitatea funcțională generală a pacientului și de a restabili independența fizică și respiratorie, prevenind astfel riscul instalării complicațiilor asociate determinate de repausul la pat. 

    • Principalele obiective ale tratamentului kinetoterapeutic sunt următoarele: 

      1. relaxarea; 

      2. corectarea posturii și aliniamentului corporal; 

      3. creșterea mobilității articulare; 

      4. creșterea forței musculare; 

      5. creșterea rezistenței musculare; 

      6. creșterea coordonării, controlului și echilibrului; 

      7. corectarea deficitului respirator; 

      8. antrenamentul la efort dozat; 

      9. reeducarea sensibilității. 

    • Mișcarea poate fi: 

      1. activă – efectuată de către pacient, în mod liber sau îngreunată cu aparate sau cu obiecte; 

      2. pasivă – efectuată de către terapeut, cu scopul mobilizării diferitor articulații, al întinderii și detensionării musculare sau al stimulării circulației în anumite regiuni ale corpului; 

      3. activo-pasivă – când terapeutul ghidează mișcarea pacientului pentru ca aceasta să fie corectă din punct de vedere biomecanic. 

    • Mobilizarea activă voluntară reprezintă fundamentul oricărui program kinetoterapeutic profilactic, terapeutic sau de recuperare. 

    • Mişcarea voluntară se realizează prin contracție musculară şi prin consum energetic. În mişcarea activă voluntară contracția este izotonă, dinamică, muşchiul modificându-şi lungimea prin apropierea sau îndepărtarea capetelor de inserție. 

    • Pentru sistemul circulator se au în vedere: 

      1. prevenirea trombozei venoase profunde; 

      2. mobilizarea pasivă; 

      3. compresia pneumatică externă; 

      4. bandajul elastic; 

      5. promovarea exercițiilor active și a celor respiratorii. 

    • Pentru sistemul nervos se au în vedere: 

      1. stimularea senzorială auditivă, vizuală, olfactivă, tactilă, proprioceptivă, gustativă; 

      2. colaborarea cu aparținătorii pentru identificarea activităților preferate; 

      3. inițierea precoce a verticalizării; 

      4. diminuarea spasticității; 

      5. promovarea reacțiilor de echilibru; 

      6. exersarea transferurilor din pat și în afara patului; 

      7. ameliorarea controlului motor. 

    • Indiferent de afecțiune vor fi aplicate în mod continuu următoarele manevre de nursing: 

      1. posturări alternative, antideclive, în poziții articulare funcționale; 

      2. nursing-ul escarelor: evaluare clinică, evaluarea riscului de apariție, tratament profilactic, farmacologic sau nefarmacologic, terapie fizicală prin lumină polarizată, ultrasunete, electrostimulare. 

Controlul durerii 

• Durerea = simptom complex, cu un impact major asupra calităţii vieţii şi asupra starii psihice a pacientului cu cancer; 

• Durerea în cancer poate fi o consecinţă a patologiei în sine, dar poate apărea și ca urmare a tratamentelor efectuate (chirurgie, radioterapie sau chimioterapie). 

• Deși este cel mai frecvent simptom în cancer, DUREREA apare de obicei tardiv în evoluţia bolii. 

• Ea este prezentă:  

  1. la 30-40% dintre pacienţi în momentul diagnosticului; 

  2.  la 40-70% la iniţierea tratamentului; 

  3.  la 70-90% pe parcursul fazei terminale.

• Prevalenţa durerii depinde de tipul tumoral, variind de la 52% la pacienţii cu cancere pulmonare până la 5% la cei cu leucemie. 

• DUREREA CRONICĂ provocată de cancer poate fi ținută sub control. Cea mai bună strategie terapeutică este realizată de pacient în colaborare cu echipa medicală. Acordarea tratamentului pentru controlul durerii este și el necesară în cazurile în care, în funcţie de stadiul bolii, durerea poate fi severă. 

• Durerea se poate ameliora dacă există complianță din partea pacientului, cu alte cuvinte dacă:  

  1. pacientul este deschis să învețe metode de gestionare a acesteia;  

  2. există colaborare pacient - echipa medicală, pentru realizarea unei strategii terapeutice optime;  

  3. Pacientul are o atitudine pozitivă, acordă încredere echipei medicale și urmează pe cât posibil strategia terapeutică stabilită în cazul său. 

Stilul sănătos de viață 

• Acesta face referire la:  odihnă (inclusiv somn)  alimentație sănătoasă și hidratare  muncă și mișcare  educație și consiliere psihologică  renunțare la fumat (unde este cazul)  gestionarea stresului. Odihna este necesară recuperării pacientului, cu 7-9 ore de somn efectiv din cele 24 de ore, preferabil somn de noapte. 

• Odihna poate include și o odihnă activă, de relaxare, o activitate fizică plăcută: mișcare, chiar și exercițiu fizic mai intens, înot, muncă plăcută, lectură, ascultarea muzicii, plimbare cu prietenii prin parc (prin natură), etc. 

• Alimentație sănătoasă:  include o alimentație bazată pe alimente integrale, în stare proaspătă sau gătite, dar cât mai mult preparate în casă, nu cumpărate din comerț (preparate sau semipreparate)  de asemenea excluderea alimentelor conservate, afumate și prăjite, a alimentelor bogate în zahăr sau produse rafinate  hidratarea corespunzătoare în funcție de necesarul hidric, cu apă sau cu ceaiuri neîndulcite, cafea (doar ocazional), fără băuturi dulci/îndulcite din comerț, fără băuturi acidulate sau apă carbogazoasă. 

Muncă și mișcare: 

• Munca la domiciliu alături de mișcare contribuie semnificativ în procesul de recuperare activă. Este de preferat să fie intensă, acolo unde acest lucru este posibil, substituindu-se de multe ori altor tipuri de mișcare/activitate fizică. Acest lucru contribuie și la menținerea sentimentului de utilitate a persoanei. Urcatul scărilor (unde este posibil) și chiar mersul pe jos (minim 30-45 min/ zi) este sănătos și foarte util din acest punct de vedere. După caz, înotul sau bicicleta pot ajuta la reducerea durerii. Însă, prea mult sport sau deloc poate dăuna pacienților cu dureri cronice. 

Educația – consiliere psihologică: 

• Reabilitarea este un proces îndelungat care poate să devină frustrant și care poate să declanșeze episoade recurente de depresie. În acest caz se recomandă educația în aceasta privință, precum și consilierea psihologică adaptată pacientului. Sprijinul oferit este îndreptat atât către pacienți cât și către aparținătorii acestora și care sunt implicați în acest proces. 

• Scopul este înțelegerea și acceptarea dificultăților prin care ei trec și să ofere instrumente utile pentru depășirea stărilor precum depresia, nevoia de izolare, stresul, anxietatea, alterarea imaginii de sine, a schimbărilor survenite și de multe ori chiar a incertitudinilor generate de boală. 

Renunțarea la fumat: 

• Renunțarea la fumat este de asemenea necesară, deoarece nicotina din țigări poate face ca anumite medicamente să fie mai puțin eficiente. Fumătorii au mai multe dureri decât nefumătorii, iar fumatul în sine aduce o încărcătură toxică suplimentară sistemului imunitar deja compromis. 

Gestionarea stresului: 

• Este de maximă importanță acceptarea situației, de a lua viața așa cum este, cu lucruri bune și mai puțin bune, să nu se lase ca necazurile, stresul, grijile, anxietatea să doboare și mai mult sistemul imunitar. 

• Metodele de relaxare includ meditația, ascultarea unei muzici plăcute, cititul, ieșirile cu prietenii sau cu animale de companie, plimbările în aer liber, și nu în ultimul rând credința și apropierea de Dumnezeu duc la gestionarea mult mai bună a acestor situații. 

• Majoritatea tratamentelor pentru durere nu pot anula în mod complet durerea. În schimb, aplicarea recomandărilor de mai sus inclusiv a tratamentului necesar, va reduce semnificativ gradul de durere pe care îl aveți ori de câte ori apare. 

• Vorbiți cu doctorul pentru a afla cel mai bun mod de a vă controla durerea! 

Mobilizarea precoce și reabilitarea post-operatorie 

• Recuperarea medicală este un domeniu de activitate multidisciplinar, cointeresând diverse specialități medicale, care au legătură cu refacerea sau ameliorarea stării de sănătate a unui individ, în diferite momente ale evenimentului morbid. 

• Recuperarea post-operatorie își propune ca obiectiv primordial reducerea deficitului funcțional pentru a permite pacientului recâștigarea maximei independențe. Recuperarea este necesară pentru a preveni instalarea sau permanentizarea deficitului funcțional, precum și pentru a minimaliza consecințele acestuia asupra independenței funcționale și calității vieții. 

• Mobilizarea bolnavului trebuie începută cât mai repede, chiar în ziua operației, pentru operațiile mici și mijloci; pentru operațiile laborioase, în funcție de starea generală a bolnavului recomandăm mobilizarea cât mai precoce a pacientului, in special pentru prevenirea tromboflebitelor, bronhopneumoniilor, escarelor, astfel pacientul este incurajat sa se ridice din pat si sa incerce sa faca cativa pasi. In unele cazuri acest proces poate sa dureze pana ce pacientul isi reface forta musculara si invata sa paseasca din nou. 

• Pentru optimizarea rezultatelor reeducării funcționale este necesară implicarea activă a pacientului și a aparținătorilor acestuia în vederea desfășurării activității de recuperare post-operatorie. După orice intervenție chirurgicală este nevoie de recuperare medicală, fie că aceasta este pe un timp scurt ca și durată, până la vindecarea completă, fie se poate prelungi, uneori fiind necesar să se aplice pe toata durata vieții sau pe toată durata deficitului motor. Un mijloc terapeutic de bază al recuperării post-operatorii îl reprezintă terapia prin mișcare. 

• Kinetoterapia se adresează atât leziunilor minore cât și celor majore, care pot fi soldate cu infirmități definitive ce necesită un timp îndelungat de recuperare. 

• Programul de recuperare trebuie să parcurgă în general mai multe etape. 

• Protocolul de recuperare prin kinetoterapie trebuie început încă dinaintea intervenției chirurgicale, realizându-se astfel pregătirea pacientului pentru operație.